Nu stiu dacă realizăm cu adevărat valoarea pe care o au bătrânii satului în viața noastră. Privind în profunzime, aceștia sunt o adevărată comoară pentru sat si generațiile viitoare. Dorindu-mi ca amintirea lor să nu se piardă, încerc să scot la lumină poveștile lor: felul cum trăiau, cum munceau, cum se bucurau.
Am început să le bat la ușă încă de acum doi ani, însă am amânat proiectul din lipsă de timp.

Azi cred că pentru ei timpul este esential. Timpul nu așteaptă, nu face pauze, ci trece pe lângă noi asemeni unei adieri de vânt.
Pornesc acest proiect având în prim-plan oamenii din zona în care am copilărit: Valea Gurghiului – Larga, Fundoaia, Glăjărie.

E o dimineață caldă de toamnă. Surprinzător de caldă având în vedere temperaturile scăzute din ultima perioadă. Îmi las copilul la școală și mă întorc acasă pentru ultima gură de cafea, care mă așteaptă rece, pe masă. Privesc ceasul… Încă-mi pare prea devreme pentru a-i trece pragul… Stabilisem în urmă cu o zi că voi fi la el în jurul orei 9.00… O iau totuși din loc. Pornind mai repede, am suficient timp să mă bucur, în trecere, de toată frumusețea unei dimineți de toamnă.

De la Reghin la Fundoaia sunt aproximativ 30 de kilometri, mers lejer. De la principală o iau pe un drum pietruit, dar foarte bun. E drept… cam îngust… stau cu frica de a nu ma intersecta din sens opus, cu altă mașină… Ehe.. am noroc.
El mă așteaptă în casă, la căldură, cu un zâmbet liniștitor. Îl cunosc de când mă știu, dar până acum n-am reușit a schimba prea multe vorbe. Raul, nepotul lui mi-a fost coleg, în școala generală…

E drept că poate atunci, copil fiind nu realizam importanța lucrurilor, a faptelor spuse de ei, cei trecuți bine de prima, a doua tinerețe.

Copilăria

,,Merg pe 89 de ani,, îmi spune Albin Hărșan, la începutul discuției noastre.

S-a născut într-o familie de chiaburi, el și încă un frate, mai mic cu 5 ani, dar care a plecat din lumea noastră de ceva ani.
A avut o copilărie grea, asemeni vremurilor trecute, dar frumoasă.

,,Am umblat la școală în Glăjărie, cinci ani de zile. Atunci erau ierni, nu ca amu. Deabia merem până îndărăt. Umblam și înainte și după-masă, la școală. Și ca să nu mai venim acasă, mama ne punea pachet. Nu ca amu, ciocolată! Io n-am auzit de ciocolată până aproape m-am însurat. Mama îmi punea de-amiază câte un boț ori o jumară de cârnaț. Era buuun! La gospodari aia era.,, își începe ‘nea Albin, povestea vieții.

Îl privesc cu drag și poftă de a afla mai mult. Și în timp ce-mi povestește îmi dau seama câte lucruri accesibile avem în aceste vremuri. Și câte mofturi, dacă le pot numi așa, ajungem să facem la mâncare, la îmbrăcăminte, la tot ce e în jurul nostru.
I-a placut cartea… Și-ar fi dorit sa facă școala de ofițeri, la Bucuresti, dar n-a fost lăsat de părinți.

,,Au venit la școală, în Glăjărie să vadă cine vrea să se înscriere. Io am fugit de acasă, cu gândul să mă înscriu. Tata o ajuns acasă și-o întrebat-o pe mama unde-i copilul. Păi unde-i? Și-o luat straița în spate și-o întins-o… I-a zis mama. Tata mă urmărea că știa că-s hot. Mă pândea cum pândește pisica șoarecii. O fugit după mine și pe lângă biserică m-o ajuns și m-o dus cu el, acasă. Îți tre’ școală? Îți dau io școală… Acolo, acasă… să lucri. Aveam cate 40 – 50 de oi, două – trei vite, cai, porci. Eram gospodari.,, îmi spune ‘nea Albin, cu un oarecare regret.

Și-a rămas acasă… Cu muncile câmpului, pe lângă gospodărie, iar de la 15 ani a început să lucreze la pădure.

,,Lucram cu caii la pădure. Nu erau tractoare ca amu… Funiculare, drujbe. Cu caii se scoteau lemnele și se tăiau cu joagăre. Lucrau oamenii din greu. Atunci se lucrau și terenurile, nu ca acum… Toate dosurile erau arate: cucuruz, ovăz, grâu. Atunci nu găseai să cumperi de la piață nimic. Puteai merge la Reghin, dar dacă nu-ți puneai în straiță ceva de mâncare, rămâneai flămând. Un corn nu puteai cumpăra. Era pe tichet… Numa’ la orășeni.
Erau jocuri, se făceau pe la case, se petrecea lumea. De Crăciun se umbla cu turca. Acum greu se mai face câte un bal, când si când, pe la cămin. Cine umbla cu turca primea o grămadă de colaci, îi duceam cu sacii acasă.

,,Nu ca acum… Toate s-au schimbat” sunt câteva cuvinte, pe care le-am auzit des în timpul discuție noastre.
Oare cum ar fi fost dacă? E o întrebare, pe care fiecare dintre noi ne-o punem uneori după anumite întâmplări. Nu vom ști niciodată. Ce e sigur, e prezentul și cum alegem să ne trăim viitorul.

Războiul

Avea 8 ani când cel de-al Doilea Război Mondial era în toi. Deși a trecut o viață de om de atunci, amintirile despre acele vremuri îi sunt proaspete.

,,Pe dâlma aia când s-au întâlnit rușii cu nemții s-au luat la baionete. Când era atac la baionete, cu glonțul nu mai tragea nimeni. Dacă erai în stare să-l omori, îl omorai… dacă nu te omora el pe tine. Se vedea cum veneau pe coastă, săracii oameni de-a duriga, morți, de zici că erau bostani. Rușii erau foarte blestemați. Intrau în casele oamenilor, batjocoreau femeile. Nemții și ungurii erau oameni civilizați.
Am avut doi boi și-o scroafă. Au venit rușii, le-au luat și le-au tăiat. Nu te puteai opune. Ani de zile romanii au plătit datorie la rușii. Tot ce era: carne, grâu, tot, tot se căra la ruși.

Cu soția se cunoașteau de mici. Despre ea îmi confirmă câteva fapte, pe care le auzeam povestite și de regretatul Ilie Frandăș.

,,Nevasta mea avea 4 ani când a fost Războiu’. S-au adăpostit într-un beci. Oamenii stăteau în genunchi, se rugau la Dumnezeu. Mai ieșeau în ușa beciului să vadă… Ungurii de pe coastă au observat mișcare și-o îndreptat tunul direct spre casa aia. Așa a venit un proiectil că patru persoane au murit atunci: mama muierii, bunica ei, o fată de popă venită de pe Câmpie și încă cineva. Mama muierii a murit cu nevasta mea de 4 ani, în brațe. Si copila n-a pățit nimic.,,

Prezentul

E singur de 10 ani, de când soția a părăsit lumea noastră. Îi ține de urât televizorul, pe care-l aprinde și în nopțile în care somnul refuză să apară.

,,Stau așa cum mă vezi! Dorm cât dorm și când nu, dau drumu’ la televizor și îmi ține de urât. M-am obișnuit. La etatea mea nu pot să mă plâng de sănătate. Încă umblu, tai lemne, fac focul.,,.”

,,La ce-mi mai trebuie? „ e răspunsul lui nea Albin când îl întreb de animale. Un om care o viață întreagă a trăit printre animale. ,,Am un pic de pensie… mă descurc!,,

Fără credință, fără respect, fără rușine…

Realizez că bătrânii noștri trăiesc cumva prinși între trecut și prezent. Trăiesc în prezent, se bucură de un televizor color, de modernul pe care de cele mai multe ori nu-l înțeleg, dar în același timp duc dorul vremurilor de odinioară, de firescul lucrurilor și faptelor trecute.
Duce dorul comunismului, însă în același timp se bucură de anumite lucruri aduse de democrație. ,,Atunci România a fost găzdacă… Acum România e muritoare de foame. Toate fabricile le-au stricat democrații ăștia, toate minele le-au închis, oamenii și-au luat lumea-n cap.,,
,,Un sfat tinerilor de azi?” E întrebarea pe care adesea îmi place să o pun celor ajunși în toamna vieții. Însă ne-a Albin n-are un răspuns direct pentru mine, însă vorbele lui spun totul:

,,Știi ce? Nu le pot da niciun sfat. Tineretul de azi nu mai are frică de Dumnezeu, de părinți, de poliție. Înțelegi ce ți-am spus? Nu-i vedeți cum se bat cu poliția? Asta a făcut rău democrația… De ce nu a lasat să se facă armata de la 20 de ani? Frica nu-i… Rușinea nu-i… Mai merg oamenii acum la biserică? Nu mai merg… Mai de mult nu încăpeau in biserică!”

„Ce dorință să mai am? Să vină ceasul, acolo ni, pe deal… A trecut, a trecut… Numa’-mi mai aduc aminte… Am trecut prin multe, am trecut prin multe…”

Mulțumindu-i pentru timpul acordat, pe același drum de întoarcere, las în urmă Fundoaia, dar nu și poveștile ei.
Rămân în minte cuvintele lui nea Albin, cu amintirile lui despre oameni, muncă și bucuria simplă de a trăi. Sunt conștientă că mai sunt multe de spus, dar fiecare pas spre înțelegerea trecutului e un pas spre noi înșine. Satul trăiește prin oamenii lui, iar cât timp îi ascultăm, nu se pierde nimic.

Întreaga poveste o poți vedea si aici: