La oamenii din Valea Mureşului Superior în reperele de reprezentare a timpului, sărbătorile ocupă încă un loc important, mai ales prin repetare din memoria colectivă, a unor evenimente sacre. Pe această cale omul încearcă o călătorie imaginară în timpul mitologic, chiar şi dincolo de calendarul creştin. Se spune că zilele de lucru sunt ale omului, iar sărbătorile, ale sfinţilor şi a lui Dumnezeu.

Chiar dacă în epoca modernă a avut loc o acţiune, mai violentă, de ateizare, chiar dacă etnicitatea a fost diluată şi comunicarea cu „sfinţii” slăbită, caracteristica sărbătorilor, între sacru şi tradiţional, nu s-a pierdut şi nu s-au pierdut nici practicile de natură superstiţioasă. De aceea, sărbătorile „se ţin”, adică omul nu lucrează şi urmează uneori, chiar unele ritualuri tradiţionale.
Pe la noi, mai ales în mediul rural, fenomenul globalizării, în care omul tinde să devină doar număr, obiect sau consumator, potrivit oarecum cu ateismul comunist, în care el era agreat doar în timpul muncii, respectiv ca „vacă de muls”, încă nu s-a făcut o ruptură totală, cu toate că omul modern de la oraş s-a îndepărtat de ipostaza festivă a sărbătorilor, atât prin maşinism, cât şi prin discrepanţa între clasele sociale, dar mai ales, acolo unde tradiţia a fost uitată. Astfel omul creştin care atingea cu mâna “Barba lui Dumnezeu”, în vâltoarea lumii de acum, atinge mai mult “Barba Necuratului”.
Din fericire însă, în această regiune, sacrul şi profanul se întâlnesc şi în ceremonialul sărbătorilor în care, emoţia opreşte timpul în loc şi pune un semn în sufletul fiecăruia, pe care îl poartă toată viaţa. Aşa ceva se întâmplă, mai ales în seara Ajunului, când colindătorii parcă coboară din cer „pe-o scară dalbă de ceară” şi se îndreaptă prin nămeţi spre fereastra creştinului ca să repete vestea Naşterii Mântuitorului. Momentul precedat de o serie întreagă de pregătiri, emană o stare de mare emoţie, alimentată apoi de poezia colindului, de oraţia urărilor şi de primirea şi cinstirea colindătorilor. Mai devreme pornesc copii cu “Steaua”, apoi, mai ales pe Valea Mureşului, tinerii cu “Turca”. Urmează cetele de colindători adulţi care merg la neamuri şi la prieteni unde colindă până la ziuă.
Aici la poale de Gurghiu şi Călimani, au rămas încă în memoria colindătorilor cele mai vechi versuri populare, din timpuri străvechi, de când oamenii au văzut ochiurile Mării Sarmatice şi au trăit alături de animalele preistorice, precum “Boul Sur” (bos primigenius). Bineînţeles că toate au fost încreştinate odată cu răspândirea credinţei creştine în nordul Dunării.
Din nou, în Ajun de An Nou, copiii umblă cu “Pluguşorul”, pe la Idicel Pădure, tinerii colindă mascaţi în obiceiul “Proştilor”, iar adulţii colindă la cei cu numele de Vasile. În dimineaţa zilei de An Nou, copiii umblă cu “Sorcova”.
La Bobotează, colindă doar adulţii, pe cei care îi cheamă Ioan şi doar colindul “La nunta ce s-a-ntâmplat” şi cântecul “În grădina lui Ion”.
După colindat urma jocul; proba muzicanţilor la Sfântul Nicolae, Jocul însuraţilor, în după-amiaza zilei de Crăciun, Jocul Fetelor, în după-amiaza celei de-a doua zi, iar Jocul Feciorilor, la Bobotează cu mici diferenţe de la o comunitate la alta. Jocul era organizat de feciorii din comunitate, care îşi alegeau chizeşii sau vătafii, după care se angajau muzicanţii, se închiria „casa jocului” şi se făceau toate celelalte pregătiri. Nu exista taxă de intrare la joc, fiecare participant „cinstea pe feciorii noşti”. În prima zi începea un joc „De-a lungu”, în care se prindeau numai însuraţii, ei, cu nevestele lor, fiind cei mai numeroşi din comunitate. Chizeşii îi dădeau celui care juca înainte o ploscă cu vinars, care era transmisă din mână în mână prin tot jocul, fiecare închina şi bea o înghiţitură. Cinstea, adică banii, erau primiţi de cel ce juca înainte, care oprea muzicanţii şi anunţa:

• No s-auzim ! Să face cu voie bună (cutare) şi cinsteşte pe ficiorii noştri cu (suma). De la ei atât, de la Dumnezău, mai mult, să trăiască la mulţi ani!
  Cinstea era pentru toate zilele de joc, una la Sfântul Nicolae, trei la Crăciun, una la Anul Nou şi două la Bobotează. Un chizeş se apropia şi lua banii, închinând cu plosca celui care a cinstit. Muzicanţii cântau din nou şi ritualul se relua la fiecare pereche, iar jocul se prelungea până cinsteau toţi.
  La Jocul Fetelor feciorii aveau grijă ca toate fetele să fie jucate, pentru a cinsti fiecare. Suma de bani era mai mică, dar fiecare fată cinstea şi doi cozonaci, din care, de fiecare dată, la miezul nopţii, se tăiau felii şi erau serviţi toţi participanţii, adică şi cei mai în vârstă, care nu jucau, dar nici nu puteau să stea acasă şi atunci, într-o cameră de la casa jocului, la mese, ei povesteau, cântau sau jucau cărţi. Pe lângă aceasta, fetele mai duceau şi muzicanţii „pe cină” sau „pe amiază”, unde erau chemaţi şi chizeşii sau drăguţul fetei respective.
  Feciorii de obicei nu cinsteau, ci pe la Bobotează, când se termina jocul şi se făcea socoteala cheltuielilor, ei plăteau diferenţa.
  Lumea era altfel, iar oamenii de sărbători uitau de toate şi se împăcau unul cu celălalt, nu erau atâtea tentaţii ca astăzi şi nici atâta ură între oameni.