De la viaţa de marinar la psihologie

 

Astăzi aflăm povestea din spatele psihologului Ioana Cheregi. O femeie puternică, care înainte de a lua drumul psihologiei a cutreierat lumea la bordul unui vas de croazieră timp de zece ani pe diferite poziţii în organizaţie.

Rep.: Să o luăm cu începutul… Înainte de a deveni psiholog ați lucrat pe vas. Când şi cum ați ajuns pe mare? Povestiți-mi despre prima dată când ați plecat pe apă?
Ioana Cheregi: Când îți este destinat să urmezi un drum, ceva te duce spre el și totul merge ca pe roate. Povestea începe așa….
Eram în autobuz în Cluj-Napoca pentru că eu sunt clujeancă și m-am întâlnit cu un coleg care tocmai se întorsese de pe vas, în vacanță. Mă bătea gândul de mult să încerc o astfel de aventură, dar îmi era frică deoarece nu știam cât de sigur este că voi ajunge acolo și care sunt condițiile de trai. Și ce să vezi… Am primit răspunsul pe tavă de la colegul meu, care mi-a spus totul despre viața de pe vase și că dacă doresc, să trimit CV-ul unei firme din Brașov care se ocupa de recrutare pe vase de croazieră. M-am dus acasă, am trimis actele firmei și la o săptămână, am fost rugată să mă prezint la interviu pentru primul meu loc de muncă, ca și maseuză-cosmeticiană (pentru că am calificări în aceste domenii) la bordul vaselor Windstarcruises. Oau… Nu îmi venea să cred… Într-o săptămână urma să mă îmbarc la Barcelona…Îmi aduc aminte emoțiile pe care le-am simțit când am urcat prima data pe vas… pfff… Şi prima noapte pe un vas cu vele… Se mișca din toate încheieturile, auzeam doar sunetul valurilor care loveau vasul și… ancora. Dar cu toate astea, experiența primei mele croaziere pe mare a fost de neuitat… Şi încet, încet am luat virusul mărilor! Odată ce îți intră în vene greu mai scapi de el.

Rep.: De unde ați început? V-ați angajat direct pe funcţia de ofițer ori ați fost avansată de pe altă funcţie?
I.C.: O… Nu… Am început ca și crew (maseuză-cosmeticiană). Făcem cam 14 masaje pe zi, iar acest lucru a dus la extenuare fizică. Mi-au cedat două tendoane de la mâna dreaptă și a trebui să fac ceva ca să rămân pentru că nu eram pregătită să mă întorc acasă. Așa că având și o calificare ca și contabilă am reușit să trec prin concurs pe postul de Contabil al marinarilor pe vase mai mari ale companiei Holland America Line, unde aveam grijă de 1500-2000 de marinari. Mă ocupam de partea de emigrare, deoarece în fiecare port trebuia să pregătim acte, pașapoarte, vize și multe alte lucruri, de îmbarcarea și debarcarea personalului, dar și a pasagerilor, salarii, campanii umanitare și multe altele… Am muncit mult, dar a meritat… Am văzut lumea pe banii altora!

Pe mare în jurul lumii

Rep.: Pe unde v-au purtat valurile?
I.C. : Am văzut cam 40% din lume. Am pus piciorul pe toate continentele lumii. Am fost în cel mai nordic punct al lumii (North Cape, Norvegia), iar după șase luni colindam apele reci din Antarctica. Țin minte că prima mea croazieră pe Holland America Line am început-o în Australia, la Melbourne – Noua Zeelandă – Papua Guineea-Filipine –Indonezia – Hong Kong – Shanhai-Xiniang – Osaka – Tokio – Kamciatka – Alaska. Nu e rău pentru o primă croazieră, nu? În alte contracte am navigat din Hawaii către America de Nord și înapoi, apoi în toată Mediterana, Africa, America de Sud, Asia, Europa de Nord… Cam peste tot.

Rep.: Care vă erau atribuţiile pe vas?
I.C.: În general am avut grijă de marinari. Primele mele poziții pe vas au fost ca și Crew Purser, Emigration Officer, iar apoi am ajuns Manager Resurse Umane.
Pe lângă marinari mai aveam și atribuții legate de stingerea focului sau de salvare a echipajului și al pasagerilor, fiind comandant de barcă de salvare.

Rep.: Nu eraţi tot timpul pe mare… Ce făceaţi când vasul ajungea în port?
I.C.: Nu eram tot timpul pe mare…Eu una cred că este cel mai minunat mod de a vedea lumea. Aproape în fiecare zi te trezești într-un alt port, într-o altă țară. E fantastic. Iei micul dejun în Italia și cina la Dubrovnik. Ce poate fi mai minunat?
Când ajungea vasul în port și se putea coborî de pe el, vizitam locurile și întotdeauna mergeam să mănânc cu localnicii pentru a experimenta bucătăria fiecărei țări. Am fost foarte privilegiată deoarece ca și ofițer putem coborî de pe vas oricând doream.

Când viaţa îţi spune STOP…

Rep.: Dar decizia de a renunţa la marinărie? De ce v-ați întors pe uscat?
I.C.: Din păcate viața te ajută să spui STOP… Mama mea suferea de cancer la plămâni, iar când eram în Antarctica am sunat-o și m-a rugat să vin acasă pentru că ea știe că moare…Așa că a trebuit să-mi dau demisia ca să fiu alături de ea în ultimele clipe de viață. A decedat după o săptămână. Mă bucur că am putut fi cu ea până la sfârșit, așa nu am regrete și am putut avea o încheiere care m-a ajutat să trec peste doliu.
Acum sunt mamă, soacră și bunică, lucru care mă împlinește și mă face foarte fericită.

Rep.: Vă e dor de ceva din acea perioadă? Vă lipseşte ceva ce nu aveți aici, pe uscat, să zic aşa?
I.C.: Încă visez că sunt de multe ori pe vas… Am iubit meseria de marinar și îmi lipsește în fiecare zi. E o altă lume complet diferită de cea de pe uscat. Acolo faci parte dintr-o mare familie… Ești tot timpul în siguranță, nu gătești, nu calci, nu faci de mâncare, nu speli vase, haine, doar muncești, vizitezi și te bucuri de mare și de plajele lumii. Un răsfăț total. Sunt o norocoasă și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această șansă în viață.
Dar nu se întâmplă numai lucruri bune pe vase. Am fost și în situații critice când era să fim aruncați de valuri pe mal, când valurile aveau 7 metri și credeam că nu o să mai pun niciodată piciorul pe uscat, când au izbucnit focuri în camera motoarelor și a trebuit să le stingem, când am evacuat oameni cu elicopterul pentru că starea lor de sănătate era foarte precară… Au fost și experiențe grele, dar care m-au călit!

“Eu îi călăuzesc spre portul cel mai sigur și mai primitor al existenței lor”

Rep.: Din fiecare experienţă învăţăm ceva… Puteți spune că ați învăţat ceva din această experienţă?
I.C.: Am învățat să lupt pentru ceea ce-mi doresc în viață, m-am educat să fiu disciplinată și perseverentă, să sar în valurile vieții, să ies din furtunile pe care aceasta mi le aduce. Să supraviețuiesc… Să cred în mine și în potențialul meu. Am învățat să salvez oameni, să-i îngijesc și să-i protejez, lucru care mă ajută și în meseria mea de psiholog, deoarece mulți oameni sunt în derivă, plutesc pe mările vieții lor și nu au o destinație, iar eu îi călăuzesc spre portul cel mai sigur și mai primitor al existenței lor.

Rep.: Cum a fost trecerea de la viaţa de ofiţer marin la cea de psiholog?
I.C.: Grea… Grea de tot. În 2012, după ce mama mea a decedat, mi-am pierdut locul de muncă pe vase și a trebuit să fac ceva cu viața mea pe uscat… la Reghin. Am descoperit că nu prea făceam parte din această lume. Nu aveam mai nimic în comun cu cei de pe uscat. Eu vorbeam depre mare, porturi, aventură, iar ei vorbeau depre casă, copii, soți, prietene. Mergeau în concedii…Lucruri pământești…Eu eram extraterestrul. Chiar așa mă simțeam, parcă veneam de pe o altă planetă. Am suferit foarte mult și am ales să mă retrag pentru o perioadă de 5 ani la casa mea de la ţară din Glăjărie. Între timp, am intrat la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca și încet, încet după vreo 7 ani, am devenit pământeancă, dar cu jumătate de suflet pe planeta ”MARE”.

Un nou drum – Facultate la 38 de ani

Rep.: Sunteți un exemplu pentru femeile din jurul dumneavoastră. Ați dovedit că puteți face şi altceva după ce ați renunţat la viaţa pe mare. Nu v-ați plafonat… Cum ați decis să vă schimbați viaţa? De ce psiholog?
I.C.: M-aș bucura să fiu un exemplu pentru toate acele femei care cred că de la o anumită vârstă nu mai pot face nimic cu viața lor.
Eu am început facultatea de psihologie la vârsta de 38 de ani, am urmat un master în psihologie în terapii cognitive și comportamentale și multe școli de formare în terapie ericksoniană și hipnoză clinică, psihopedagogie specială, iar luna aceasta am terminat formarea ca și specialist în tehnica comportamentului simulat-poligraf.
Oricine își poate schimba viața când dorește, dar are nevoie de curaj! Eu cred că este mai greu să trăiești o viață monotonă și plictisitoare decât să-ți iei viața în mâini și să faci o schimbare.
Mie nu-mi place rutina… Îmi place să explorez, să descoper lucruri noi, destinații noi, să-mi trăiesc efectiv viața care e prea scurtă pentru a fi irosită. Dar, asta e mentalitatea mea. Mie nu mi-e frică de necunoscut, caut tot timpul ceva care să mă provoace să scot ceea ce este cel mai bun în mine.

Rep.: Cum v-ați descrie?
I.C.: Cred că e mai ușor să-i descriu pe ceilalți… Sunt o persoană ambițioasă, puternică, organizată, perseverentă, onestă și empatică. Știu să fiu sensibilă, dar pot fi și autoritară atunci când situația o cere. Cred că cele două meserii, cea de marinar și cea de psiholog se completează una pe cealaltă și îmi aduc foarte multe avantaje pe plan social și personal.

Rep.: Dar nu ați stat pe loc…nu v-ați blocat nici acum doar la meseria de psiholog, ci ați ales să vă implicați în comunitate, susţinând diverse campanii…
I.C.: Împlicarea în comunitate am învățat-o tot pe vase. Am participat la multe campanii umanitare. Una dintre ele a fost de mare amploare în urma cutremurului din Haiti când zeci de vase au trimis alimente pe care noi le-am dus celor care aveau mare nevoie de ele. A fost o muncă titanică, dar satisfacția a fost pe măsură.
La Reghin am participat alături de câțiva tineri minunați la campania de strângere de fonduri pentru Eduard, vecinul meu de numai 3 ani care suferea de o formă rară de cancer și care acum, datorită solidarității și iubirii față de aproape a celor din Reghin și din împrejurimi, Eduard este bine și-și poate continua tratamentul. S-au strâns 350.000 Euro în doar 7 zile. Nu cred că cineva a mai reușit o asemenea performanță!

Rep.: De ce schimbări are nevoie societatea ?
I.C.: Avem nevoie de oameni care iubesc oamenii și poporul român, de oameni care să facă într-adevăr ceva pentru comunitate.
Reghinul poate fi un oraș de poveste, dar ne trebuie cineva care să-și dorească să pună Reghinul pe hartă, să facă din el un oraș primitor, unic și fericit. Se spune că dacă avem un oraș fericit vom avea și oameni fericiți. Din păcate, schimbările sunt prea lente și prea rudimentare, e nevoie de o schimbare puternică a infrastructurii rutiere, de reorganizare a parcurilor, de un spital modern, de educație de calitate, nu de cârpeli.
Ști cum se spune: Omul sfințește locul!
Eu sper că la alegerile din septembrie, locuitorii Reghinului să aleagă o persoană educată, cu o viziune sănătoasă pentru oameni și pentru acest oraș. Doamne ajută!