A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…

De când îi lumea, oamenii din aşezările de la poalele munţilor, pe lângă bucata de grădină, mai aveau şi loc de păscut oile şi vitele, precum şi o parte din pădure, deoarece locurile de la câmp sunt destul de sărace, într-un climat cu ierni lungi şi cu celelalte anotimpuri capricioase. Acele locuri de păşune şi pădure, comunităţile săteşti, le-au folosit în devălmăşie, sub diverse forme de asociere şi într-ajutorare, fără să se suspecteze unul pe celălalt, aşa că nimeni nu a avut pretenţia de a pune “mnezunie” între locul său şi al celorlalţi. Într-o astfel de asociere, odată pe an, obştea satului se aduna şi stabilea cât să primească fiecare după acele terenuri şi alegeau un grup de oameni de încredere care, fără părtinire administrau acea avere.

Toate bune şi frumose, până ce, într-un sat de la poalele munţilor Gurghiului, cineva, căruia îi era nepot, l-a adus pe Făt Frumos, în curatoratul de conducere şi administrare a averii devălmaşe a satului, pe motiv că e mai tânăr şi că ştie carte. Bineînţeles că lui i-au fost încredinţate toate protocoalele şi împuternicirile de care avea nevoie, ca să poată dispune atât de contravaloarea materialului lemnos vândut, cât şi de sumele din subvenţii pentru pajişti şi alte taxe de păşunat ce erau încasate. Numai că, atât Făt Frumos, cât şi Ileana Cosânzeana (soţia lui), “când s-au văzut cu sacii în căruţă”, au fost cuprinşi de patima lăcomiei şi de cea a trufiei, în paguba proprietarilor şi încet, încet au început să umble la drepturile asociaţilor, însuşindu-şi o mare parte din cuantumul acestora. Astfel, bieţii oameni din satul de la poalele munţilor, au rămas de multe ori cu “buza umflată“, neprimind nici lemnele de foc la care aveau dreptul, să nu vorbim de lemnul scump de lucru care se tăia în fiecare an din pădurea satului şi pleca spre destinaţii necunoscute. Tot aşa şi cu banii din subvenţiile cuvenite pentru suprafaţa, destul de însemnată, de pajişti naturale a sătenilor. Pentru orice doleanţă a oamenilor, atât Făt Frumos, cât şi Ileana Cosânzeana, că doar ei doi şi-au însuşit toate prerogativele de administrare a averii satului, aveau o replica trufaşă, mizând pe naivitatea şi neputinţa oamenilor, mulţi dintre aceştia fiind înaintaţi în vârstă sau plecaţi din localitate. Rând pe rând, ceilalţi membri ai curatoriului de administrare a amintitei  averi devălmaşe, ori au trecut la cele veşnice, ori din neputinţă fizică, nu au mai participat la actul de conducere în care au fost desemnaţi de comunitate. De adunarea anuală a proprietarilor au uitat toţi, iar câţiva oameni din sat, mai ales care aveau cai, mai primeau de la Făt Frumos, o cantitate de lemn de foc, să nu zică lumea că toată pădurea “a luat drumul Clujului”. În loc de hotărârea adunării, Făt Frumos a modificat scriptologia asociaţiei şi, cu de la sine putere, i-a înlocuit pe cei morţi cu apropiaţi de-ai lui, încât să poată beneficia în continuare, doar el şi familia sa de averea întregului sat.
Dar şi “brânza bună” se mai iuţeşte şi se strică, mai ales când este bătută “în burduf de câne”, aşa şi situaţia din povestea mea nu mai putea continua, deoarece, mai ales proprietarilor în vârstă, când şi-au cerut drepturile, Făt Frumos le-a spus că ei nu au nimic. Mulţi s-au resemnat şi şi-au văzut de treabă renunţând formal la orice initiative în sensul apărării drepturilor pe care le aveau. S-au ridicat însă câţiva oameni, care, nu pentru ei, ci mai ales pentru memoria predecesorilor lor, au început să revendice drepturile strămoşeşti şi i-au cerut administratorului (Făt Frumos), să facă “darea de seamă”, dar acesta, în trufia şi aroganţa lui nici nu i-a băgat în seamă, socotind că “ochiul dracului”, dobândit de el din averea satului, îl va apăra şi de această dată. Dar cum toate lucrurile au început şi sfârşit şi cum “adevărul iese întotdeauna la lumină”, cred că de această dată s-a înşelat.
Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…, şi vom continua…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*