Viața ne oferă șanse. Depinde de fiecare dintre noi de felul în care reușim să le vedem. Alergăm de dimineața până seara, și credem că în felul acesta, ne prelungim ziua, ne prelungim timpul în care vom beneficia de cât mai multe șanse de la viață. De parcă viteza din trecut i-a făcut pe oameni să trăiască mai mult?! Din contră, pentru că nu au fost mereu pe fugă, s-au putut bucura mai frumos de viață, au simțit vântul pe obrajii lor, au simțit cum ploaia îi răcorește după o zi dogoritoare, au văzut frumusețea vieții, crescându-ne pe noi în felul acesta. Au lăsat mereu loc de bună ziua și mai mult decât atât, au oferit sprijin la greu celor care au căzut, pentru că ei îi vedeau, nu treceau în viteză pe lângă necazul altuia. Iar noi ce-am făcut? Am uitat de trecut, ne-am îndreptat privirea spre un viitor modern, fără simțăminte, în care cuvântul cheie e viteza! Ce facem atunci când ne izbim, în viteza zilei, de acel zid nevăzut, care ne oprește  în loc? Ce facem atunci când cădem? Și nimeni nu ne vede la pământ? Pentru  că pe prea puțini din jur îi interesează acum de ce suntem jos? Ne chinuim, ne zbatem, și tot nu reușim. De ce? Pentru că nu știm să ne bucurăm de lucrurile frumoase din jur. Când a fost ultima dată când ai privit, măcar pentru câteva secunde, o frunză ce cade la pământ? Sau pur și simplu, oamenii care trec pe lângă tine? Când ai înțeles râsul gălăgios al copilului ce aleargă după acea frunză, pentru că e o noutate pentru el, un nou joc? Uităm de toate acestea…uităm pentru că trebuie să alergăm. Și nu alergăm singuri, ci în alerta noastră, antrenăm alți oameni, alte destine, care trebuie să alerge, prin ploaie, prin frig, pentru ca noi să ajungem să atingem acea șansă a vieții, fără să ne pese de felul în care o facem. Și se izbesc ei de zid, în locul nostru…și cad…în groapă cad…iar noi ne întoarcem privirea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult decât atât, ne folosim de toate mijloacele pentru a fugi de responsabilitate. Fiecare are o responsabilitate în viață, fiecare are un țel pe care vrea să și-l atingă, dar nu toți reușim. Cu atât mai mult cu cât nu mai avem timpul necesar să o facem. Așa a pățit Bogdan, cel care trebuia să deschidă drumul, iată că lui i-au fost închise cărările. De ce? Pentru că altcineva trebuia să alerge, prea repede prin această viață. Spre ce? Oare mai avem puterea să ne uităm la scopul nostru neatins încă? Noi nu…în schimb, ei DA. Pentru că scopul scuză mijloacele. Iată cum viața a devenit un obiect, vândut la licitație și ne-a fost demonstrat a nu știu câta oară, că viața noastră, a celor care au țeluri mici, contează odată, la patru ani. Iar cei pe care i-am ales să alerge pentru noi, să se lupte pentru binele nostru, trădează, cu nonșalanță. Și mai cer voturi, pentru a le oferi tot noi, mai multe șanse să ne demonstreze că nu le pasă. Sunt mereu pe fugă, dar nu pentru a ne oferi nouă un trai mai bun, ci pentru a-și oferi lor lucrurile pe care noi nu le avem. Scriu aceste lucruri, dezamăgită fiind profund de aceia care au decis că viața frântă a lui Bogdan nu trebuie pedepsită. Mai am o speranță, că lucrurile nu vor rămâne așa, că ele se vor îndrepta în viața asta. Dezamăgirea rămâne totuși…