Omul de omenie ce trăieşte cu sufletul în palmă, dăruind mereu la toţi cei din jurul lui, tot ce are în el, făcându-le pe plac la fiecare, mulțumita lui fiind doar atunci când binele ce îl face are efect și este recunoscut, este considerat un om deplin. Cam așa am putea defini omenia, ca o identitate exprimată prin forța faptei bune, prin spiritul ce marchează materia şi prin întreaga tradiţie a neamului nostru. La temelia ei stau respectul, cinstea și dragostea, bazate pe adevăr şi valoare. Omul de omenie nu caută numai folosul pentru sine, se jertfeşte pentru ceilalţi, nu înșală și nu minte. Bucuria lui este când citește în ochii celuilalt satisfacţia şi încrederea sinceră. Păcat că în tumultul lumii de astăzi inovația depășește mereu tradiția şi odată cu aceasta valoarea extraordinară a omeniei se alterează. Este recunoscută de mulți ospitalitatea neamului nostru, mai ales de către străini, deoarece a fi ospitalier înseamnă a-i omeni pe alții. Pe la noi pe la țară, se mai spune atunci când cineva a fost invitat la o masă sau la o petrecere, că „am fost pe omenie” sau ”am fost omenit”. Emanată din căldura sufletească, omenia rămâne o adevărată calitate nobilă a personalității omului, care nu poate fi nici cumpărată, nici vândută. Chiar dacă dobândește ”multul lumii”, dar își pierde omenia, într-o comunitate tradițională, omul se pierde pe sine şi nu mai înseamnă nimic.

Ilie Frandăş