Controversată a devenit interzicerea fumatului în spaţiul public. Tot mai mulţi fumători se simt atacaţi oarecum de această propunere legislativă.

Am fost fumătoare… şi una căruia nu-i ajungea un pachet de ţigări pe zi. Îmi amintesc că biroul meu se transforma de cele mai multe ori într-un loc unde puteai rezema bicicleta, de fum. (metaforic vorbind, bineînţeles). Devenea neplăcut. Locul în care ar fi trebuit ca eu să petrec o bună parte a timpului şi cei care pătrund în el să se simtă bine, devenea de evitat. Aşa că, încetul cu încetul colegii fumători ne-am mutat acest obicei, afară.

Apoi, l-am cunoscut pe soţul meu, nefumător. Nimeni din familia lui nu a fumat. Îmi doream să fumez, aveam nevoie insistent de ţigară, dar tot acel gest mă făcea să mă simt oarecum vinovată faţă de ei pentru că-i „obligam” fără vorbe şi fără voia lor, să mă suporte … iar eu continuam să trag pe nesăturate din otravă. Chiar şi gestul unui nevinovat sărut, „ucidea momentul”….

„Nu fuma unde mănânci” îmi spunea un bărbat mult mai în vârstă decât mine. M-a pus la un test simplu, rugându-mă ca după ce fumez, să privesc cu atenţie scrumiera, să o ating, să o miros…„Acum încearcă să-ţi pui mucurile de ţigară în farfuria din care mănânci. Crezi că ai putea-o face?”. A avut dreptate…. a fost un gest de repulsie…stomacul mi s-a întors pe dos. Am trecut cu timpul la ţigară electronică, apoi dintr-un motiv foarte puternic am renunţat de tot la fumat.

 

***

Revenind la proiectul de lege prin care s-ar interzice fumatul în spaţiile publice, personal sunt de acord. Dacă tot vrem să fim o ţară civilizată, măcar să avem puterea de a crede că suntem capabili de aşa ceva. În alte ţări, regulile sunt stricte. În Italia de exemplu, îţi bei cafeaua în local, iar pentru ţigară ieşi afară. Acolo, pe nimeni nu mai deranjează acest gest. A devenit atât de comun şi de la îndemâna tuturor încât nimeni nu mai comentează nimic.

Acum, pot privi situaţia din ambele perspective. Văd deseori femei cochete, puse la patru ace, dar care fumează în mers pe stradă. Acestea nu-mi dau altă impresie decât că sunt „pline de fumuri” şi mă irită.

Chiar dacă m-am lăsat de ceva vreme de fumat, îmi era şi îmi este şi acum neplăcut să ies la aer curat dintr-un local unde s-a fumat, pentru că toate hainele îmi sunt îmbibate în fum.

Într-adevăr, o astfel de lege ar fi destul de riscantă pentru proprietarii de localuri care ar pierde din profit, odată ce fumătorii nu vor mai avea voie să fumeze. Însă, ar merita să încerce provocarea pentru că totul are un început, totul se învaţă pas cu pas. Cum am învăţat să fumăm în localuri, la fel putem renunţa la acest gest, înainte ori după cina servită într-un restaurant. S-ar putea să vă simţiţi asemeni câinilor nelăsaţi să se atingă de bucata de os aflată la doi paşi de el, însă în fond şi la urma urmei totul este în favoarea voastră.

Şi până una alta, fie că vă place ori ba, este vorba şi de respectul faţă de nefumători. Ei cu ce au greşit pentru a fi pedepsiţi astfel încât să inhaleze toată duhoarea de fum din ţigări?

Sunt sigură că mereu vor exista discuţii în contradictoriu între fumători şi nefumători, dar dacă cei care o fac au dreptul să fumeze unde-i taie capul, de ce nefumătorii să nu aibă dreptul de a inspira aer fără nicotină în locurile pe care le frecventează, atunci când mănâncă ciorbă? Drepturi avem cu toţii, trebuie doar să ne oferim respect reciproc…