„Tată, sunt îndrăgostită de un băiat foarte departe de mine… El locuiește în America. Ne-am cunoscut pe un site de întâlniri, am devenit prieteni pe Facebook, am vorbit pe WhatsApp, m-a cerut de nevastă pe Skype. Am nevoie de acordul și binecuvântarea ta.

Tatăl a spus :

– Wow! Serios?? Atunci căsătorește-te pe Twitter, distrează-te online, cumpără-ți copiii de pe Tocmai.ro, și dacă te-ai săturat de soțul tău vinde-l pe OLX”

Este un banc, dar unul foarte reuşit şi nu foarte departe de realitate.

Majoritatea avem un cont de facebook unde mulţi dintre noi intrăm cel puţin odată pe zi. La început eram fascinată, ştiam cine ce face şi ce locuri a mai cutreierat. Totul a devenit dintr-o dată ciudat în „faţa mea de carte”. Am început să văd fiecare ce mănâncă, cu cine o face, unde o face. Bai mai mult, de curând am văzut un copil prospăt născut, pozat de rude, în spatele căruia proaspăta mamică aştepta să fie cusută de moaşă. Oribil! Un alt utilizator s-a pozat pe patul de spital plin de copci şi de sânge.

Nu ne mai interesează de nimic ce este în jurul nostru, în stânga/dreapta subiectului. Suntem captaţi de imaginea în sine fără a privi şi a gândi cu atenţie înainte de a publica o fotografie pe facebook. Riscăm astfel, să ne trezim la capul nostru cu o pereche de chiloţi.

Nu cred că suntem mai sănătoşi şi mai fericiţi decât ceilalţi care nu intră în contact cu lumea virtuală. Poate vă întrebaţi de ce? Pentru că uităm adevărata valoare, adevăratul sens al socializării. Ne ascundem în spatele unui ecran, fie mobil ori desktop, în speranţa că asta ne uşurează conversaţia.

Nu mai percepem diferenţa dintre pozitiv şi negativ.

Acum, copil de un an şi jumătate ştie deja să dea cu degetul pe tabletă. Cei cu câţiva ani mai mari, au uitat deja cum arată o jucărie adevărată.

Cred că printre puţinele reclame difuzate pe tv care mi-au captat atenţia este cea în care un copil de vreo 6 anişori se dă mare campion la tenis. Însă, atunci când ia contact cu o paletă de tenis adevărată, întreabă de unde se porneşte.

Sunt de acord că site-urile de socializare au rolul lor, dar haideţi să nu le folosim împotriva noastră!

Am tot citit că telefoanele mobile şi navigarea pe internet provoacă dependenţă asemeni drogurilor.

Totuşi, nu cred că dacă nu ne primim doza de tehnologie, ne putem transforma în roboţi care uită să simtă, să iubească pe viu. Cred că mai există speranţă de schimbare!

Nu ne mai vizităm rudele, prietenii, ci ne limităm la un „ce faci?” pe facebook.

Dacă veţi ieşi în oraş la un suc, faceţi un experiment simplu. Lăsaţi-vă telefonul acasă ori nu-l scoateţi din buzunar. Uitaţi-vă în jurul vostru şi urmăriţi-i cu atenţie pe cei de la mesele vecine (de multe ori este suficient să te uiţi la masa ta). O mare parte dintre ei, fie chiar zece la masă, uită să socializeze. Stau cu ochii aţintiţi în telefon şi nu-şi vorbesc minute întregi.

 

Mi-aş dori să nu ne creştem copiii manipulaţi de acest viciu, de telefoane, tablete şi televizoare. Urmăresc cu plăcere o fostă profesoară şi la modul cum îşi creşte fetiţa. O face inocent, autentic, pur şi firesc. Acel copil ştie ce înseamnă să te joci în natură, ştie ce înseamnă că atingi pe viu un animal fie el porc ori capră, fetiţa asta ştie chiar gustul pământului. Toate astea pentru că nu-i sunt interzise şi este lăsată să crească într-un mediu care nu este afectat de tehnologie.

Sunt multe de spus, dar astăzi mă opresc aici. Spun doar atât: există viaţă şi după facebook!