Faptul de a crede în realitatea unui lucru sau fenomen, manifestat într-o convingere ar putea fi o definiție a credinței. Acest termen este foarte des utilizat și asociat cu religia creștină și convingerea existenței lui Dumnezeu, percepută ca un act de fidelitate, de sperață și ca o datorie sfântă. În societatea urbanizată și modernizată a lumii de astăzi, ca oricare alt termen, și credința și-a pierdut oarecum din calitatea valorică necesară, fiind mai mult declarată decât trăită. Totuși, pe la noi, pe la sate, în comunitatea cărora tradiția se respectă încă, dogma credinței este percepută ca o îndumnezeire a realului, limitată însă la rezonanța sunetului de clopot din turnul bisericii. Viața, disciplina, comportamentul și felul de a fi a omului de la țară, se manifestă în parametrii credinței creștine din care izvorăște dragostea unuia față de celălalt, mila, toleranța și iertarea. El se consideră credincios și creștin, luând în considerare cele două elemente ale ființei sale, trupul și sufletul, într-o relație permanentă cu divinitatea. Astfel, cucernicia, cuvioșenia, evlavia, pietatea, smerenia și râvna, au fost și rămân încă elemente calitative ce îl caracterizează pe omul care face legături între imanență și transcendență, adică între a fi și a crede.