Istoria și preistoria oamenilor așezați la Carpați și Dunăre este legată mult de codrii verzi și răcoroși ce au acoperit munții, dealurile și luncile apelor și încă, pe alocuri le mai acoperă și astăzi. În adâncul lor și-au aflat adăpost și hrană oamenii de demult și de acolo au roit la câmp, când condițiile climaterice au devenit mai permisive. Dar, tot acolo s-au întors în vremile de restriște, de multe ori, împreună cu tot avutul agonisit aflându-și salvarea. Acolo și-au găsit liniștea, au învățat să cânte, să se roage și să cugete oamenii. În vremurile mai apropiate, când lumea s-a modernizat, pădurea cu resursele sale a rămas o adevărată oază de natură pură, tot mai rară și mai redusă pe suprafața pământului. Lemnul de casă, de foc, cel de fuse și suveici, de bâtă ciobănească sau de furcă de tors, de fluier, de bucium, de nai și de lăută, tot codrul ni la dat, chiar scândura de copârșeu în care ne dormim somnul de veci, tot de acolo vine, iar la izvorul său am adăpat turma și ne-am adăpat pe noi. Acolo am aflat buruiana de leac, cântecul păsării măiestre și glasul pământului. Ne-a dăruit cu atâta bogăție și atâta frumusețe și noi uităm mereu să-i mulțumim. Îl murdărim cu tot felul de surogate ale civilizației, îl tăiem cu securea și, de multe ori îl scoatem chiar din rădăcină pentru ca în loc să turnăm nu știu ce monstruoasă construcție. L-am avut mereu ca un frate, dar ce frate ar putea să rabde toate relele pe care noi i le facem?