coco editorial nou

De zece ani citim acelaşi glas – Glasul Văilor

Mă cuprinde o melancolie… Când şi cum au trecut atât de repede zece ani?
Dacă ar fi să mă întorc în timp şi să răspund la clasica întrebare “Cum te vezi peste zece ani?” cu siguranţă nu m-aş fi văzut atât de departe. La vârsta aia, puţin peste 20 de ani, nu ştiam ce voi face în ziua următoare, darămite peste ani şi ani!
Era zi de vineri, 27 noiembrie 2009, când prima ediţie a ziarului Glasul Văilor a văzut lumina tiparului. Scrisesem pe atunci primul editorial pentru Glasul Văilor, un ziar care avea să devină parte din mine, locul unde şi alături de care am petrecut cea mai mare parte a timpului.
Când Daniel Gliga, fondatorul ziarului Glasul Văilor mi-a spus “Vreau să fac un ziar şi tu să te ocupi de el!” am luat-o la început ca pe o glumă, gândindu-mă oarecum “La ce îi mai trebuie ziar dacă are deja o televiziune?”. Ba mai mult, aveam puţină experienţă în presa scrisă, lucru ce mi-a dat emoţii. “Cum aş putea eu, un copil până la urmă, să mă ocup de un ziar? Ce şi cum trebuie să fac?”. Însă Daniel Gliga a avut încredere în mine, într-un necunoscut, iar “nebunia” asta mi-a plăcut. “Dacă el are curajul să lase un ziar pe mâna unei puştoaice, eu de ce nu aş avea încredere în mine?”. Şi de aici a început totul… Copilul a crescut un “copil”… metaforic vorbind, desigur. Pentru că da, Glasul Văilor este primul meu copil, pe care l-am crescut şi plămădit alături de oamenii care au crezut în mine. Ziarul ăsta m-a maturizat, iar el a crescut alături de mine.
În zece ani n-am făcut averi, dar m-am îmbogăţit sub o altă formă, poate mult mai însemnată decât partea financiară. În toţi aceşti ani, am cunoscut cu ajutorul acestui ziar multe persoane, care astăzi îmi sunt prieteni, care-mi vor deschide cu siguranţă uşa, atunci când va fi nevoie. De ce? Pentru că le pasă! Pentru că nouă ne pasă… Povestea continuă. Glasul Văilor merge mai departe alături de voi!
Proiectul nu a fost gândit pe termen lung, iar faptul că a supravieţuit atâția ani într-o lume în care presa scrisă este umbrită într-o oarecare măsură de presa online, unde informaţia apare mult mai repede, îmi dă speranţă. Orice ar fi, mirosul de ziar proaspăt scos de la tipar, foşnetul paginilor, cerneala tipografică ce-mi rămâne pe mâini atunci când distribui ziarul, vor rămâne mereu parte din mine. Nu ştiu ce-mi prevede viitorul, nu ştiu cât de departe vom merge, unde mă va arunca viaţa peste alţi zece ani, însă ce ştiu sigur este faptul că acestui ziar şi celui care l-a fondat îi datorez ceea ce sunt astăzi.

Distribuie articolul ...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+Email this to someonePrint this page

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*