laaura-pop-editorial

Nici teatrul nu mai este ce a fost…

Cerem cultură, cerem educație, cerem bun simț, cerem locuri de muncă bine plătite, cerem orice, dar nu ne gândim dacă avem cu adevărat nevoie de toate astea…Dacă toate aceste cerințe ne sunt sau ne vor fi de folos în viață. Cerem chiar modele umane care ar trebui să ne facă mai buni, mai perfecți și mai curați, când fiecare dintre noi ar trebui să fim propriul model, propriul etalon de modestie, principii și elocvență. Cum să cerem toate astea când, în România zilelor noastre, nici teatrul nu mai e ce a fost. Și acum marea întrebare: „Ce a fost și ce este teatrul?”. Dacă tot veni vorba de el. O sală de spectacole rămasă încă de pe vremea Răposatului, cu o arhitectură memorabilă și plină de frumos artistic și cultural, plină de tot ceea ce ar trebui să însemne TEATRUL, însă cu mici ”scăpări” care-ți lasă un gust amar. O scrisoare pierdută, se face vinovată și de ultima mea vizită la teatru. Piesa, de necontestat, însuși Caragiale a luat parte la somptuoasa prestație, actorii…nu mai spun, etalon de profesionalism, pasiune și muncă și cu siguranță, toate acestea, pe salarii de nimic. Dar când vorbim de pasiune, lăsăm partea financiară în urmă. Însă, surpriză! Ce dacă o echipă de actori, regizori și alți talentați își fac bine meseria, ce dacă teatrul românesc respiră încă, pe lângă alte multe lucruri și frumuseți, care au fost deja sufocate aici, toate acestea nu ne fac să ne trezim, nu sunt suficiente pentru a ne face să realizăm că peste ani, în condițiile în care politica de campanie va funcționa la fel, doar cu promisiuni, vom ajunge să vedem sălile de teatru doar ca pe niște muzee în care cândva se juca teatru. De ce zic și cred toate astea? Pentru că, după cum ziceam, organizarea, punctualitatea și seriozitatea nu sunt încă puncte forte ale românilor.  După o jumătate de oră de așteptat în fața teatrului și nu oricare teatru, ci vorba aceea…”Teatrul Național”, ne este permis să intrăm, e… dar nu în sală, ci doar pe hol, că doar nu o fi suficient o jumătate de oră de așteptare, să mai fie vreo zece minute și la căldură. În cele din urmă, după ce am admirat toate domnișoarele și domnișorii care-și făceau selfie  în toate oglinzile existente,  aduși de ”bună voie și nesiliți de nimeni”, de către diriginți sau profesori, la o piesă necesară pentru bacalaureat, intrăm în sala de spectacol. Aici, bai mare mon cherre! S-a mărit scena și ghici ce? Au dispărut două rânduri de scaune! Deci, dragi cumpărători de bilete, mai rari, dar credeți-mă încă există, totul se decalează! Numerele scaunelor nu mai corespund cu biletul tău, dar nicio problemă! Era plin de tineri voluntari care se ocupau de asta, mutarea și strămutarea, așezarea și reașezarea spectatorilor de vreo două ori. În cele din urmă, ne instalăm. Dar problema nu e rezolvată. De ce? Simplu, au scos două rânduri de scaune, dar totuși nu au făcut risipă și au vândut bilete și pentru locurile acelea. În cele din urmă situația se rezolvă în stil românesc, mai înghesuiți, mai pe scări și toată lumea e liniștită, că mulțumită e prea mult spus. În cele din urmă, începe și spectacolul, care din fericire salvează prin calitate și profesionalism. Și dacă actori talentați avem, piese de calitate cu duiumul, chiar și spectatori mai sunt, de ce nu putem avea și o organizare de calitate, o sală renovată și îngrijită? Pentru că nu ne pasă, suntem indiferenți la tot ce înseamnă identitate, cultură și bun simț.

Distribuie articolul ...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+Email this to someonePrint this page

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*